13 septembrie. Ziua Pompierilor din România.
Există o mișcare pe care o face orice om, fără să o gândească. Când vede foc, se dă înapoi. E reflex, e instinct, e tot ce ne-a ținut în viață ca specie zeci de mii de ani.
Pompierul face invers. Și o face nu o dată, într-un moment de nebunie eroică, ci de fiecare dată. La trei noaptea, în februarie, când ninge și e minus optsprezece. La prânz, în august, cu patruzeci de grade și costumul care cântărește douăzeci și cinci de kilograme. Când sună, se ridică și pleacă exact spre lucrul de care toți ceilalți fug.
Asta e tot. Asta e meseria. Restul sunt detalii tehnice.
178 de ani de la Dealul Spirii
Ziua de 13 septembrie nu a fost aleasă întâmplător. În 1848, pe Dealul Spirii, o companie de pompieri condusă de Pavel Zăgănescu a refuzat să predea armele trupelor otomane. Erau câteva sute. În fața lor, o armată. Au luptat oricum.
Anul acesta s-au împlinit 178 de ani de atunci. Iar lucrul care uimește nu e că oamenii aceia au murit. E că descendenții lor profesionali fac, în fiecare zi, aceeași alegere fundamentală: să stea între pericol și restul lumii.
Numele de la Botoșani
Nu vorbim despre eroi abstracți. Vorbim despre oameni care locuiesc în orașul ăsta, care își duc copiii la școală și stau la coadă la casă, ca toți ceilalți.
Sergentul major Filip Bobeică. Pe 10 martie, anul acesta, a intervenit pentru a opri un incendiu să se întindă într-o gospodărie. A primit diplomă de apreciere din partea Ministerului Afacerilor Interne pentru curaj, promptitudine și stăpânire de sine.
Sergentul major Ruben Corneliu Anănuță. Pe 26 februarie, a intrat la o casă cuprinsă de flăcări, la Dersca. Aceeași distincție, pentru aceleași motive.
Plutonierul adjutant șef Doru Dutcovschi. Are 49 de ani și e cel mai vârstnic din lotul sportiv al ISU Botoșani. La o vârstă la care mulți se gândesc la pensie, el încă aleargă la competiții naționale. Nu pentru medalii — pentru că într-o intervenție reală, forma fizică e diferența dintre cineva scos afară și cineva care rămâne înăuntru.
Plutonierul Andrei Baltag, campion național la „Pista cu obstacole", în august, la Târgu Mureș. ISU Botoșani, vicecampion național la dispozitivul de intervenție la motopompă, locul șase în clasamentul general, din douăsprezece inspectorate. Într-un județ despre care se spune constant că e ultimul la toate.
Ce nu se vede
Se vede autospeciala care trece cu girofar. Nu se vede ce e după.
Nu se vede omul care a scos un copil dintr-o mașină făcută ghem și care se duce acasă, se așază pe marginea patului și nu poate să adoarmă. Nu se văd nopțile în care ajungi prea târziu — pentru că se ajunge și prea târziu, iar asta rămâne. Nu se văd aniversările ratate, Crăciunurile petrecute în tură, telefoanele date din ușa unei case care arde: „ajung mai târziu, culcați-vă".
Nu se vede nici că, atunci când Bucureștiul a fost sufocat de intervenții, pompierii botoșăneni au urcat în mașini și au plecat într-acolo. Nu era județul lor. Nu era treaba lor. S-au dus.
Și totuși, plata
Aici e partea unde un editorial cinstit trebuie să spună lucrurilor pe nume.
Nu există sumă care să compenseze faptul că, de fiecare dată când pleci în tură, cineva acasă rămâne cu gândul dacă te întorci. Nu există grilă de salarizare care să acopere plămânii intoxicați de fum, spatele distrus de ani de echipament greu, sau imaginile care nu se șterg.
Se discută mult, în ultimii ani, despre veniturile din sistemul de urgență. Se fac comparații, se fac tabele, se fac calcule. Dar e o întrebare mai simplă pe care ar trebui să ne-o punem: la trei noaptea, când îți arde casa cu copiii înăuntru, cât valorează pentru tine omul care intră după ei?
Răspunsul, pentru fiecare dintre noi, ar fi: tot. Absolut tot ce am.
Iar dacă asta e valoarea în momentul acela, ar fi decent să ne amintim de ea și în restul zilelor anului, nu doar pe 13 septembrie.
Un copil, o autospecială și o meserie
Vara asta, la Școala de vară „JURJAC", copiii din Dorohoi au vizitat detașamentul de pompieri. Unul dintre ei, David, s-a uitat la autospecială, a văzut de aproape ce e înăuntru și a spus, simplu, că acum știe: vrea să fie pompier.
David nu știe încă despre nopțile nedormite. Nu știe despre cei care nu se întorc, despre fum, despre frică. Va afla la timpul lui.
Dar știe partea esențială, aceea pe care un copil o vede înaintea tuturor: că există oameni a căror treabă e să vină când tuturor le e rău. Și că e ceva demn în asta. Ceva ce merită o viață.
La mulți ani
Astăzi, către toți pompierii militari, voluntari și civili din județul Botoșani și din întreaga țară:
Nu vă cunoaștem pe toți după nume. Cei mai mulți nu vă vom întâlni niciodată — și asta e, de fapt, vestea bună, pentru că înseamnă că nu a fost nevoie.
Dar știm că sunteți acolo. La trei noaptea, când noi dormim. În august, când e insuportabil. În februarie, când drumurile sunt blocate. Sunteți la datorie, cu ochii pe telefon, așteptând un apel pe care sperați să nu-l primiți, dar pentru care sunteți pregătiți oricum.
Pentru asta, în ziua asta și în toate celelalte: mulțumim.
La mulți ani, pompieri ai României!
