Vă mai amintiți de vara indignării naționale? Mascați, descinderi, conferințe de presă, „sclavie modernă", „sute de oameni transformați în surse de venit". Un scenariu de film, servit la ore de maximă audiență.
Ei bine, a venit motivarea Curții de Apel București. Și, ca la orice film prost, finalul strică tot: judecătorii au luat cifrele acuzării, le-au împărțit la numărul de oameni și au ajuns la o sumă care nu ajunge nici de pâine.
Citește și: Mai multe localități din Botoșani vor rămâne fără energie electrică joi
Aritmetica de clasa a IV-a care a demontat un rechizitoriu
DIICOT a vorbit despre un profit de peste 13,5 milioane de lei, obținut prin exploatarea a 409 persoane vulnerabile. Sună monstruos. Până când cineva scoate calculatorul.
Ceea ce a și făcut instanța: „Raportând această sumă la perioada analizată, rezultă un cuantum mediu lunar de 199.356 lei. Având în vedere numărul persoanelor identificate la percheziţie... rezultă o sumă de 498 lei pentru fiecare beneficiar pe lună, respectiv 16,6 lei pe zi."
Șaisprezece lei și șaizeci de bani pe zi. Pentru hrană, igienă, medicamente, căldură, personal. Adică mai puțin decât costă o pizza. Iar asta e suma pe care acuzarea a prezentat-o drept „profit infracțional".
Verdictul instanței, formulat cu o politețe judiciară care taie mai adânc decât orice invectivă: „Sumele aflate la dispoziţia inculpaţilor nu erau nicidecum ameţitoare (...) apare ca nefondată concluzia că aceste sume ar fi generat avantaje financiare sau ar fi condus la îmbogăţirea inculpaţilor."
Și acum, partea cu adevărat jenantă
Dar cea mai usturătoare pagină din motivare nu e despre Pașca. E despre stat.
După ce a închis centrele, Guvernul a trebuit să se ocupe el de acei oameni. Și a alocat, pentru relocarea și îngrijirea lor, 20 de milioane de lei — pentru mai puțin de șase luni.
Instanța face comparația pe care ar fi trebuit s-o facă cineva, oricine, înainte de descinderi: „atât timp cât Guvernul a considerat că pentru îngrijirea acestor persoane este nevoie de 20 milioane de lei până la sfârşitul anului – aşadar mai puţin de 6 luni... nu se poate susţine că inculpaţii au exploatat aceste persoane în condiţiile în care pentru 68 de luni au avut la dispoziţie 13,5 milioane de lei."
Traducere pentru cei grăbiți: statul a avut nevoie de mai mulți bani în șase luni decât s-au cheltuit acolo în cinci ani și jumătate. Iar de aici decurge o întrebare pe care nimeni din administrație nu vrea s-o audă: dacă statul are nevoie de de zece ori mai mulți bani ca să facă aceeași treabă, cine pe cine ar trebui să ancheteze pentru ineficiență?
Cine trimitea, de fapt, oamenii acolo
Aici motivarea trece de la jenant la rușinos.
Teza acuzării era că avem de-a face cu o rețea clandestină care „recruta" victime. Instanța constată altceva, negru pe alb: „o parte semnificativă dintre persoanele ajunse în locaţiile administrate de inculpaţi nu au fost identificate ori recrutate în mod direct de către aceştia, ci au fost direcţionate către acele locaţii chiar de instituţii publice (unităţi medicale, servicii de ambulanţă, autorităţi ale administraţiei publice locale ori servicii publice de asistenţă socială)."
Ați citit bine. Spitalele. Ambulanțele. Primăriile. Serviciile publice de asistență socială. Exact instituțiile statului care aveau obligația legală să se ocupe de acei oameni îi trimiteau, pe ușa din dos, într-un centru fără licență — pentru că, spune instanța, „nu au identificat alte soluţii efective pentru protecţia acestora".
Iar implicarea asta, precizează judecătorii, nu a fost accidentală, ci structurală: „instituţiile publice au fost cele care au facilitat ajungerea beneficiarilor în locaţiile administrate de inculpaţi, vulnerabilitatea persoanelor pretins exploatate fiind cunoscută de autorităţile publice, fără ca acestea să identifice ori să ofere, în concret, alternative viabile de protecţie."
Deci statul știa. Statul trimitea. Statul se spăla pe mâini. Iar când a explodat scandalul, tot statul a venit cu mascații — la ușa celui care îi rezolvase, gratis și prost, problema pe care el n-a vrut s-o rezolve niciodată.
„Alternativa concretă era revenirea în stradă"
Fraza care ar trebui pusă în ramă, pe holul fiecărui minister, sună așa: „judecătorul nu poate ignora că alternativa concretă existentă pentru o parte semnificativă dintre beneficiari nu era accesul la un serviciu social autorizat, ci lipsa oricărei forme de protecţie instituţională, respectiv revenirea în stradă."
Nu un centru mai bun. Nu un cămin modern, cu baie în fiecare cameră, cum cere legea. Strada. Asta era oferta statului român pentru acei oameni.
Iar instanța observă și ironia finală: dacă ar fi fost o rețea criminală clandestină, cum de „numeroase persoane vulnerabile au fost preluate la solicitarea expresă a unor astfel de instituţii"? Ce fel de grupare infracțională își primește „victimele" prin adresă oficială de la spital?
Buletinele, cardurile și restul „probelor de sclavie"
Rețineți acuzația spectaculoasă cu confiscarea buletinelor și a cardurilor — prezentată public ca dovadă de aservire.
Instanța: obținerea actelor de identitate „apare a fi un demers logic", pentru că fără buletin nu poți fi luat în evidența unui medic. Iar gestionarea banilor se explică prin faptul că beneficiarii „necesitau sprijin în gestionarea resurselor financiare" — fără de care nu se putea solicita nici măcar recalcularea unui ajutor social.
Cât despre abandonul medical: datele Serviciului de Telecomunicații Speciale arată „un număr foarte mare de apeluri efectuate către Serviciul unic de urgenţă 112, precum şi solicitări repetate ale serviciilor de ambulanţă". Concluzia instanței e devastatoare pentru acuzare: „aceste împrejurări sunt incompatibile cu susţinerea că persoanele respective ar fi fost abandonate ori private sistematic de asistenţă medicală."
Medici psihiatri și ortopezi au confirmat că treceau periodic pe acolo și ajustau tratamentele. Adică exact opusul imaginii din comunicate.
Ce a fost totuși în neregulă — și de ce
Să fim corecți până la capăt, că altfel textul ăsta n-ar valora nimic. Instanța NU a spus că totul era în regulă. A constatat probleme reale: personal necalificat, oameni care îngrijeau bolnavi „fără capacitatea de a citi şi de a scrie", lipsa acreditărilor, administrare defectuoasă a tratamentelor.
Numai că judecătorii au făcut ceea ce nimeni nu s-a obosit să facă înainte: au întrebat de ce. Iar răspunsul e în motivare: „Probatoriul administrat dovedeşte că acest lucru se datora lipsei resurselor financiare, nicidecum faptului că inculpaţii îşi însuşeau banii."
Cu 16,6 lei pe zi de om, nu angajezi asistente medicale. Angajezi pe cine acceptă. Nu e o scuză — e o explicație. Diferența dintre incompetență cauzată de sărăcie și exploatare deliberată e exact diferența dintre o amendă și o condamnare pentru trafic de persoane.
Iar în privința traficului, instanța a fost tranșantă: nu există elementele caracteristice sclaviei, pentru că „traficul de persoane presupune... exercitarea unor atribute specifice dreptului de proprietate asupra persoanei, victimele fiind tratate ca bunuri susceptibile de a fi cumpărate, vândute şi exploatate".
Bilanțul rușinii
Să recapitulăm ce a reușit statul român în acest caz.
A ignorat ani de zile sute de oameni fără acte, fără venituri, fără nicio formă de protecție. I-a trimis, prin propriile instituții, într-un loc despre care știa că nu are licență. A tolerat situația un deceniu. Apoi a descins cu mascații, a făcut spectacol național, a cheltuit într-un semestru mai mult decât s-a cheltuit acolo în cinci ani — și a obținut, deocamdată, o motivare care îi demontează propriile acuzații.
Iar oamenii aceia? Ei sunt, ca de obicei, singurii care nu au avut nimic de câștigat din toată povestea. Nici înainte, când statul îi expedia pe ușa din dos. Nici după, când a devenit brusc apărătorul lor înflăcărat.
Precizările necesare
Trebuie spuse două lucruri, ca să nu ne facem singuri de râs.
Primul: decizia Curții de Apel privește măsurile preventive, nu vinovăția pe fond. Dosarul continuă, iar judecata definitivă va veni. Nimeni nu a fost achitat, nimeni nu a fost condamnat. Se aplică, până la capăt, prezumția de nevinovăție — pentru toată lumea.
Al doilea: nimic din ce scrie mai sus nu justifică funcționarea fără licență, personalul necalificat sau condițiile improprii. Astea rămân probleme reale, care trebuie rezolvate.
Dar între „a funcționa prost, din sărăcie, acolo unde statul a fugit" și „a ține oameni în sclavie pentru profit" e o distanță pe care instanța tocmai a măsurat-o. Și a găsit-o de 16,6 lei pe zi.
Restul e tăcere administrativă. Și, probabil, următorul comunicat despre înăsprirea standardelor. ⚖️
Surse: motivarea Curții de Apel București, News.ro, Știripesurse