Într-o țară europeană, cu miniștri care vorbesc despre digitalizare, investiții și „reforme în sănătate”, realitatea de la firul ierbii arată cu totul altfel. În România reală, oameni bolnavi, epuizați, fără adăpost, sunt trimiși direct în stradă după externare. Nu într-un centru de îngrijire, nu în grija unei rețele sociale, nu în familie. În stradă. În frig. În foame. În moarte lentă.
Nu este un caz izolat. Este o rutină. Este o rușine națională.
Spitalele îi „eliberează” legal. Asistența socială nu are ce să le ofere. Statul ridică din umeri. Și acești oameni, invizibili pentru instituțiile românești, ajung să doarmă prin gări, parcuri, scări de bloc, sau – în cele mai fericite cazuri – să fie preluați de inițiative private, cum este Casa Nicolae.
„Am terminat tratamentul. Acum pleacă.”
Așa sună, în termeni oficiali, o externare. Și pentru cineva fără buletin, fără adresă și fără familie, asta înseamnă un singur lucru: afară cu tine, pe unde apuci.
Nu există centre de îngrijire post-spitalizare pentru oamenii fără adăpost. Nu există proceduri reale pentru cazurile sociale complexe. Nu există finanțare pentru tranziția de la spital la un trai minim decent. Nu există nici măcar voință politică de a discuta subiectul.
Sunt „n-am unde să-i trimit”, „nu e în responsabilitatea noastră”, „nu avem fonduri”, „nu intră în grilă”. Cu alte cuvinte: să moară, dar în afara curții noastre.
Spitalele, cimitire lente sau porți spre uitare
Într-un sistem medical unde infecțiile nozocomiale fac ravagii, nimeni nu-și mai bate capul cu ce se întâmplă după externare. Te-au tratat? Bifat. Nu mai ai nevoie de perfuzii? Bifat. Ești în stare să trăiești pe cont propriu? Nu interesează pe nimeni.
Faptul că omul iese cu diagnostice grave, fără tratament continuu, fără acces la medicamente, fără un pat în care să doarmă… nu contează. Pentru sistem, a ieșit din grilă. Nu mai este „al nostru”.
Casa Nicolae – un miracol într-un deșert instituțional
Norocul celor abandonați? O mână de oameni. Casa Nicolae, un centru în care nimeni nu e refuzat pentru că n-are buletin, venit sau rude. Un adăpost unde bolnavii ajunși de pe stradă primesc mâncare caldă, îngrijire, asistență medicală și, mai ales, demnitate.
Acești oameni nu au fost dintotdeauna „ai străzii”. Mulți au avut familii, locuri de muncă, viață normală. Boala, sărăcia, abandonul i-au adus jos. Foarte jos. Iar statul, în loc să-i sprijine, le dă ultimul brânci.
De ce tace statul? Pentru că nu doare electoral
Acești oameni nu votează. Nu apar în sondaje. Nu comentează pe Facebook. Nu aduc PR bun. Nu contează. Într-un stat rupt de realitate, în care bugetele sănătății se duc pe contracte supraevaluate și „consultanță”, nimeni nu investește într-un pat cald pentru un bolnav fără domiciliu.
Dar aceste „resturi umane”, cum le consideră unii, nu sunt cazuri pierdute. Cu puțină grijă, mulți dintre ei își revin. Și-ar putea reconstrui viețile, dacă cineva i-ar ajuta să facă primul pas. Dar nu, statul român nu oferă pași. Doar șuturi.
Soluții? Există. Dar nu interesează pe nimeni.
-
Centre de tranziție post-spitalizare, sprijinite de stat
-
Parteneriate cu ONG-uri, finanțate corect și predictibil
-
Identificare și reabilitare socială a celor externați fără familie
-
Baze de date funcționale, interoperabile, între sănătate și asistență socială
-
Voință politică, măcar în prag de campanie
Dar toate astea presupun empatie. Presupun o viziune. Presupun o guvernare care nu trăiește într-un Excel.
Până atunci, Casa Nicolae va continua să salveze ce lasă statul să moară. Iar noi, ceilalți, putem fi parte din soluție. Cu o donație. Cu un share. Cu o întrebare dură adresată celor care ne conduc: „Câți oameni trebuie să mai fie externați în stradă până vă pasă?”
📍 Ajută și tu. Intră pe https://www.asociatia-happy.ro/campanii/ , susține Casa Nicolae. Nu poți repara sistemul, dar poți salva o viață.
